SCRISOARE DESCHISA

                                   

Viata este un mister
(fragmentul I)

Imi amintesc si acum de zilele cand eram o adolescenta plina de viata si dornica de libertate.Ma simteam ca o pasare care se invarte in spatiu stramt al coliviei in care traieste si care sta cu ochiii atintiti pe usa acesteia, sa de deschida si sa poata zbura.

Acea dorinta, de a fi libera, era atat de mare incat abia asteptam sa termin scoala si sa plec unde o sa vad cu ochii,cat mai departe.Vroiam sa fiu libera sa decid si visam la o casa si o familie frumoasa undeva la oras,intr-un oras de munte.Muntele a inceput sa ma atraga din momentul in care am mers intr-o excursie, cu scoala,prin frumoase locuri din tara.

Aveam saptesprezece ani. Terminasem scoala si abia asteptam sa ma angajez ,sa am banii mei si sa fac doar ce vreau eu cu ei .

Imi spuneam atunci ca si acum ceea ce spunea de fapt si Osho:

"Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător! Riscă totul, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, aşa că de ce să îţi pese? De ce să te intereseze? Trăieşte intens, trăieşte plin de bucurie. Trăieşte fără teamă, trăieşte fără să te simţi vinovat. Trăieşte fără să îţi fie frică de iad şi fără să doreşti raiul. Trăieşte pur şi simplu."

Osho - Viaţa este aici şi acum

Am fost intodeauna o curajoasa ,o luptatoare si nu mi-a fost teama sa o iau de la cap ori de cate ori am considerat ca a venit momentul fara sa pun in balanta  ceea ce voi pierde.

Aveam in cap tot timpul si mai persista inca in mintea mea si acum cuvintele mamei mele :,,si de ar fi sa mananc pamant de sub picioare o data si o data voi reusi,,.

Am avut uneori si momente de inconstienta de-a dreptul in care nu ma interesa de nimeni si de nimic,nu ma interesa de gura lumii.Tot ce conta era sa traiesc,,aici si acum,,.Aveam multe vise marete.Recunosc ca am fost si sunt foarte ambitioasa si simteam ca am lumea la picioare.Tot ce gandeam venea la mine ca pe tava.Eram  singura printre straini dar niciodata nu am incetat sa am vise si sa stiu ce vreau de la viata.Am inceput la un moment dat sa inteleg cine sunt.

Am cunoscut multe persoane,am avut si momente de incredere oarba in oamnei crezand ca toti sunt ca si mine ,ca au dorinte,vise si ca vad viata asa cum o vad eu .Nu era asa insa de la fiecare am avut de invatat lectii importante de viata,lectii dure dar nu regret nimic.Multumesc neancetat tuturor acelora care si.-au intersectat vietile cu a mea.Multumesc celor care mi-au ramas apropate si care sunt asa de putini dar multumesc si acelora care m-au abandonat din lipsa de incredere,din invidie si din care alte motive pe care le stiu doar ei si Bunul Dumnezeu.Le multumesc pentru ca doar asa am inteles cat sunt de puternica si cat pot sa fac cu forte proprii dar si ca trebuie mai intai de tot si toate sa ma gandesc mai intai la mine ,la propria persoana si abia dupa aceea la ceilalti.Pentru a ma pune pe primul loc mi-a trebuit ceva timp,de ce sa nu recunosc,in care am avut parte de experiente mai putin placute dar care m-au coborat cu picioarele pe pamant si m-au condus spre implinirea unor visuri.

 Si totusi,Viata este un mister imprevizibil!

Astepti  uneori, ca lovit  de trasnet, sa vezi ce se mai intampla si nu poti face nimic .

Te face sa te  simti atat de neputincios in fata ei!

Multa vreme nu am inteles acest joc al ei .Cand reuseam sa realizez ceva din ceea ce imi propuneam ma consideram puternica.

Cand nu reuseam,ma vedeam atat de slaba, de neputincioasa .....de ne pregatita profesional,lipsita de scoala vietii.

Cu timpul insa am ajuns sa vad clar ca toate drumurile sunt scrise .Ca ceea ce Dumnezeu ne permite,realizam,insa ceea ce el nu accepta,indiferent de cat de mult ne-am dori  nu ajungem la finalizarea proectelor noastre.

Am avut situatii in viata cand spuneam cu mana pe inima ca nu voi face un lucru si dupa scurt timp il faceam.Era o lupta cumplita intre minte si mine,sau  eram doi in unu care se contraziceau tot timpul ,,NU,, fiind adeseori invigator.

Ma nemultumeau cumplit unele situatii in care imi doream din tot sufletul sa nu ajung sa ma contrazic singura si nu reuseam .

Plangeam,ma necajeam,ma auto criticam,insa fara nici un rezultat .,,NU,, era adeseori invingator,asta insemnand ca faceam ceea ce nu imi doream sa fac ceea ce nu ar fi trebuit sa se intample si totusi se intamplau.

 Am incercat de multe  ori sa-mi pun ordine in viata, in ganduri, in sentimente, fara rost insa. Am ajuns sa-mi dau  seama  ca dupa atata timp sunt neschimbata .Am ramas la fel de incapatanata de luptatoare dar in acelasi timp neputincioasa in ceea ce trebuie sa fac si ceia ce trebuie  sa se intample.La fel fac si acum .Sunt ca o masina cu pilot automat .Cineva de undeva imi stabileste traseul,ruta ,destinatia iar eu lupt cu atata indarjire si incapatanate sa ajung in locul indicat,a sufletul dorit, la OMUL cu care trebuie neaparta sa fiu si sa scriu un nou capitol in viata mea. 

De foarte multe ori ma tem de dorintele si gandurile mele .Ma tem sa spun cu voce tare ceea ce imi doresc pentru ca asa se intampla .

Am decis la un moment dat ca nu voi mai accepta pe nimeni in viata mea,ca vreau sa traiesc singura si libera ca pasarea cerului .

Am zis dar asta nu inseamna ca am si reusit.

Nu vreau nimic mai mult decat sa pot sa fiu fericita din nou, sa stiu ca e cineva caruia sa ii pese de mine, sa ma inteleaga, sa impartasim bune si rele, totul.Sa simt ca apartin unui suflet. 

Nu e usoara viata, insa cand ai pe cineva langa tine, atunci treci peste toate mai usor.Nimic nu ti se pare atat de greu insa cand nu este  acel cineva simti ca esti la pamant si chiar nu vrei sa te mai ridici, nu mai ai putere sa continui.

E grea singuratate,DAR:

 Nu  imi este frica de singuratate, nu ma tem de nimic ,insa sentimentul ca nimeni nu ma iubeste,ca nimeni nu se gandeste la mine ,ca nu apartin unui suflet pereche,ma deposedeaza de putere.Ma simt ca un invalid! Da! Pentru ca a fi invalid nu trebuie neaparat sa-ti lipseasca ceva vizibi din corp.Invalid esti si atunci cand iti lipseste cineva din inima!

Sa traiesti o viata singura e ca si cum ai merge mereu  pe un drum al plangerii. 

Sa traiesti singur inseamna sa nu mai ai pretentie la nimic, sa nu mai astepti nimic de la viata ori eu nu pot sa traiesc fara pretentii si asta ma face sa nu pot trai singura .

Cand  iubesti
(fragmentul II)

Cand iubesti zilele trec mai repede, mai placut, mai usor. Lumea ti se pare  mai buna, greutatile sunt mai usor de invins.

Cand iubesti pe cineva simti ca zbori, ca plutesti de fericire, intreg corpul iti este invaluit intr-o dulce amortire.

Am avut puterea sa mai cred ca viata mea mai are inca ,,sens,,. Ce bine m-am simtit in clipa aceea. O vorba, un cuvant, o raza de lumina in viata asta, atat de scurta si de imprevizibila dar ce multa  au contat.

Sunt oameni, persoane speciale care ne apar in cale si  care ne intra in viata  atunci cand ne asteptam mai putin si pentru care  ajungi sa simti ceea ce nici tu nu ai fost capabil sa crezi ca  esti in stare.

Apar atunci cand aveai atata nevoie sa simti ca poti iubi din nou, ca totul este frumos, asa cum ti-ai dorit intodeauna  si nu credeai ca mai  exista.

Iubire! 

Ce e iubirea asta? 

Dorinta, suferinta, prietenie, durere, amagire! 

Unde ajungem?

Cat de mult poti spera la un moment dat si cat de mult iti poti dori ceva stiind, de fapt, ce se va intampla si fiind constient ca toate iubirile mor la un moment dat!

Exista iubiri pe care nu le poti duce. 

Te ard, te consuma pe dinauntru.

Incep frumos si nu se termina asa cum ai visat pentru ca, pur si simplu, sufletul nu poate sa le incapa atat de mari, atat de intense, atat de neobisnuite. 

Poate sunt prea sensibila, melancolica, am prea multa dragoste de oferit.

E greu, atat de greu!

Simti ca totul se naruie, ca nimic nu mai conteaza, simti ca tot timpul este innorat, chiar daca afara este soare, in suflet este innorat, nimic nu te bucura, trec zilele pe langa tine, fara sa observi, fara sa iti pese.    

Citeam undeva ca ascultandu-ne inima vom incepe sa ne indreptam in directia buna, fara sa ne gandim macar la ce e bun sau rau.

Am incercat si asta.

Am incercat sa nu ma mai gandesc la gura lumii,sa nu ma intereseze ce va spune societatea,sa nu ma intereseze nimic altceva in afara de propria-mi persoana si propria-mi fericire.

Este o solutie nu spun nu, dar amestecul acela de iubire si durere este foarte greu de suportat.

Traim indepartati.

Traim spunandu-ne cuvinte care uneori au o asa mare incaractura emotionala incat raman pentru mult timp intr-o stare de rau ,de lesin,de durere de cap si de amorteala a buzelor.

De ce oare este sa fie asa?

Trecem zilnic pe langa fel de fel de oamnei dar nici unul nu ne transmite nimic!Trecem ca si cum nu ar exista si traim cu durerea in suflet pentru cineva care nu poate sa ne fie alaturi fizic .Iubim cu asa mare intensitate acel suflet incat doar gandul ca exista in viata noastra ne da puteri nebanuite.

Cuvintele,gandurile curg  si nu se mai opresc.

 De fiecare data cand scriu ma gandesc la “el”, la noi si nu as vrea sa simta nimeni ceea ce simt eu de fiecare data .

Uneori mi-e teama sa adorm.

Ma tem pentru ca sunt nopti in care il visez si as vrea sa nu ma mai trezesc din acel vis cu speranta ca doar asa vom ramane impreuna .

E trecut de ora trei, dimineata si  inca n-am somn... 

Daca as incerca sa descriu acum ceea  ce simt , cuvintele  ar da nastere unor  versuri dintr-o poezie trista si nu as vrea nici sa intristez dar nici sa bucur pe cineva.

 In sufletul meu este o harababura de sentimente si trairi , un gol imens creeat de singuratatea in care traiesc.

Sufletul  din mine se zbate intre iubire  si iertare, intre iubire si teama,intre uitare si dorinta.

Simt ca este  asa de  mult pentru mine! 

Traiesc  o poveste  de iubire  prea grea!

Ma straduiesc sa inteleg daca  merit eu  toate astea sau nu!

Nu mai stiu nici eu  ce e cu mine. Starea asta insa, a devenit ceva normal de la o vreme.

Incerc sa-mi  ascult inima.

Incearca sa imi spuna ca  regreta.

Acum  ar vrea sa dea timpul inapoi!

Mintea  ma cearta iar eu incerc sa ma folosesc de  cea mai banala scuza spunandu-i ca n-a fost vina mea.

Tot ce  as mai vreau acum ar fi  sa recapat acea "particica"  pe care Bunul Dumnezeu mi-a daruit-o intr-o sfanta zi de miercuri,prima zi de dupa ultima zi de Paste  si  stiu ca e in zadar.

A inceput sa se auda deja  cantecul cocosilor.Este dimineata si imi amintesc de dimineata in care ne-a prins zorii zilei facandu-ne declaratii care acum imi fura linistea la gandul ca am avut martor pe Bunul Dumnezeu. 

O noua zi abia incede si ma cuprinde o teama! Mi-e frig!  Simt cum totul din jurul meu ia parte la suferinta mea.

Mi-e frica de moarte,mi-e teama  de oameni, mi-e frica de propriile mele maini, ma tem de Dumnezeu si adorm asteptand acelasi cosmar ce-l am de luni intregi si care lasa in sufletul meu multe semne de intrebare.  Mi-e teama sa inchid ochii! Il vreau pe Dumnezeu pentruca  rana e prea adanca dar recunosc  ca vina a fost doar a mea.

Am visat
( fragmentul III)

Am visat de multe ori aceasta persoana speciala din viata mea! EL exista si imi doresc atat de mult sa fiu cu el. Daca iti doresti ceva cu adevarat, se indeplineste iar eu nu mi-am pierdut speranta, ma gandesc la el in fiecare clipa si doar sufletul meu stie cat e de greu atunci cand nu il “simt” aproape, cand nu da nici un semn.

Sunt aici acum si scriu despre el, despre tot ce am trait frumos de fiecare data cand ne revedeam.

Ne despart multe.Distanta, viata, oamenii, poate si destinul dar daca ar privi dincolo de fereastra camerei lui m-ar zari, pentru ca sunt totul ce este in jurul lui, sunt departarea, sunt apusul si rasaritul. Sunt totul si, totusi, nimic!  

  

Sa cred ca este frica, frica ca ar putea simti ce nu a mai simtit de mult si nu mai vrea sa fie ranit?

Cand simti inauntrul tau acea frica atunci trebuie sa iubesti mai mult, sa prinzi curaj. Lasa-te dus de val, daruieste iubire si vei primi inapoi. Cand iubesti simti ca nu ti-e frica de nimic!

De multe ori, poate, dragostea trece pe langa noi si nu ii dam importanta, tocmai din cauza acestei frici care a pus stapanire pe noi. Lipsa increderii.Si iti dai seama ca ai pierdut ceva ce ar fi putut fi frumos, sincer.

Daca iubirea e profunda, curata, frica nu exista,  e doar ceva negativ care nu ne lasa sa mergem mai departe dar  nu o putem lasa sa puna stapanire pe noi  

Poate gresesc
(fragmentul IV) 

Poate gresesc eu, gresesc prin felul meu de a fi? Gesturile de tandrete, sentimentele mele pentru el, de care nu este strain, i le-am aratat de cate ori am avut ocazia… 

Oare se simte sufocat?

Asta sunt eu, prin natura zodiei mele….”iubesc cu inima” si daca este o greseala pentru ca pur si simplu iubesc,atunci sunt condamnata, imi merit pedeapsa, aceea de  fi singura.

Perfectiunea exista atunci cand iubim cu adevarat, pentru ca atunci suntem prea ocupati sa iubim si nu avem timp sa observam defectele. Pana si cel mai mare defect il consideram perfect.

Imi amintesc de noptile cand ne plimbam, cand stateam imbratisati si priveam pur si simplu luna, stelele, sau pur si simplu stateam fara sa spunem nimic.

M-am bucurat de fiecare clipa alaturi de el dar poate totusi nu suficient.

Ma incearca intr-un fel acest gand, acela ca poate nu am petrecut prea mult timp impreuna, nu l-am imbratisat destul, nu l-am sarutat destul, nu i-am aratat toata dragostea mea asa cum as fi vrut si poate ca nu vor mai fi acele clipe minunate.


Poate regret
(fragmentul V)

Poate sunt mai multe lucruri pe care le regret, si nu pot sa fac nimic acum sa le schimb.Poate nu mai are nici un rost, dar cu regretul de a nu fi incercat mai mult nu pot sa ma impac.

Totdeauna am incercat sa inteleg totul asa cum este, si n-am incercat sa schimb nimic niciodata, pentru ca tot ce se intampla se intampla cu un motiv, ca nimic nu e intamplator,  iar eu nu am dreptul sa schimb nimic si uneori poate e mai bine asa.

Uneori ma simt inutila, n-am nimic din ce vreau, nu-mi permit sa ii ranesc pe ceilalti doar ca sa fiu eu fericita, si uneori cred ca merit mai mult, poate merit si eu ceea ce imi doresc, dar nu pot sa ma exprim...si as vrea sa am un moment de egoism si sa iau tot ce imi place...Si poate as fi putut sa fac multe, poate nu...

 “As fi putut”...!

Nu vom ajunge niciodata sa intelegem semnificatia acestor vorbe caci in toate momentele vietii noastre exista lucruri care s-ar fi putut intampla, dar pana la urma nu s-au intamplat.

As vrea sa ma accepte asa cum sunt pana la capat, si oricat ar fi de greu sa nu renunt.

Am incercat sa uit si sa sper ca odata cu timpul, v-a trece tot si uneori aveam impresia ca totul e gresit, dar n-a fost asa, n-am reusit decat sa incep sa tin la el din ce in ce mai mult, si toate astea pentru ca stiu ca nu mi-a gresit cu nimic, sunt sigura!

 Am momente in care vreau ca toate astea sa devina niste amintiri fara rost, dar sunt o naiva, pentru ca eu nu pot sa traiesc cu regretul de a nu fi incercat, chiar daca era bine sau nu si stiu ca n-o sa transform asta intr-o simpla amintire pentru ca asa vor altii, doar ca sa fie ei fericiti  iar lor sa le pese numai de propria lor persoana... si sunt constienta ca ei sunt fericiti atata timp cat au siguranta ca mie nu  imi este bine.


Fericirea
(fragmentul VI)

Fericirea are doar un raspuns,  iar raspunsul meu e la el. Vreau sa vad ca ii pasa...si nu vreau sa taca pentru ca nu cred in tacere.. Si poate uneori am uitat sa mai zambesc, am uitat sa mai visez, am uitat ca si eu merit sa fiu fericita nu numai ceilalti, am uitat ca nimeni nu-ti vrea binele, am uitat sa mai sper, am uitat sa iau decizii, am uitat sa ascult, am uitat sa gresesc...am uitat multe…dar nu-mi pasa ce am uitat, caci un lucru e sigur,  nu am uitat sa il iubesc...si stiu ca merita mai mult, si fara sa imi spuna as vrea sa stiu totusi ce gandeste, si daca ii e greu sa stie ca voi fi mereu aici sa il ascult.

Privirea lui, atat de linistita, de calda, misterul lui....pur si simplu el, e ceva ce nu pot explica, cand sunt cu el, imi aduci atata liniste, ma face sa il doresc atat de mult.

El este prezent in orice clipa a vietii mele. Prin bunatatea si blandetea lui pot invinge orice greutate, in umbra trupului lui ma simt in siguranta.

Vocea lui imi da fiori si surasul lui imi poarta imaginatia spre locuri placute, cutreierate de noi candva.

Tanjesc sa il am in bratele mele, sa ii sarut buzele dulci.

Adeseori vad cu ochii mintii clipa cand il voi revedea ca il voi imbratisa ca intr-un vis si restul lumii va deveni pentru mine o nimica toata.

Cat de frumos va fi!

De multe ori ma indreptam spre locurile in care obisnuiam sa mergem, sa fim impreuna, departe de toti si de toate, stateam pur si simplu, imi aduceam aminte de tot ce se intamplase intre noi, stateam minute in sir asa….simteam nevoia sa fac asta, parca il simteam mai aproape.

Totul se derula in fata mea si zambeam singura cand imi aminteam de toate clipele minunate.

In fiecare dimineata incerc sa incep altfel ziua decat cea de ieri, care a fost un dezastru, numai gandindu-ma la el, dar niciodata nu-mi iese.

 Am nevoie de el cand ma trezesc., sa ii spun "Buna dimineata!" si sa il sarut, sa ii mangai obrazul, ochii, fruntea, sa ne imbratisam. Am nevoie de el sa pot sa zambesc!   Am nevoie de el sa uit tot ce este rau in lumea asta.

Cand iubesti pe cineva iti doresti atat de mult sa ii arati asta, sa stie cat inseamna pentru tine. Dar, nu toti suntem la fel, iubim diferit, o aratam in felul nostru, avem calitatile si defectele noastre.

 Nimeni nu e la fel si de cele mai multe ori incercam sa fim perfecti, sa scoatem in evidenta calitatile, dar cei de langa noi trebuie sa ne cunoasca si defectele, sa ne iubeasca si sa ne accepte asa cum suntem.


Marturisiri
fragmentul VII)

I-am  marturisit de atatea ori tot ce exista in mine mai curat, prin cuvintele pure, alese, intr-un moment de liniste al sufletului meu si totusi mi-a fost de fiecare data frica sa ii spun, “Te iubesc”, parca intr-un fel simteam ca nu vrea sa auda asta, ca daca as fi spus-o direct, l-as fi indepartat, ca in final l-as fi pierdut.

Mi-a “atins inima” prin atatea cai, doar de el stiute, mi-a fost de multe ori  “alaturi” de multe ori indirect, cand ma simteam la pamant, cand aveam atata nevoie de el.

Mi-a vindecat sufletul! M-a facut sa nu mai vad totul negativ, imi insenina fiecare clipa de suparari, iar in momentele cand simt absenta lui, aceasta ma supune torturii. Ii vad chipul in multe secvente din zi...imi lipseste. Gandul meu in fiecare zi zboara la el si ma intreb:oare ce face, e bine? Se gandeste si el la mine?

Timpul pare ca paseste incet alaturi de mine, mi-e atat de dor de el... Am plans  cand a plecat, m-am bucurat cand s-a intors.

Fara el timpul, a carui scurgere o pretuiam cand eram impreuna, pentru singuratatea mea acum, nu e decat cel mai trist tovaras...

Mi-e dor si toate dor fara el.

Multe gesturi precum o imbratisare tandra, un sarut furat, o privire, s-au si simplul fapt sa stai intr-un leagan, sa te ti de mana, sa te saruti, sa auzi greierii in prag de seara, sa privesti licuricii, sa privesti o caprioara cum isi striga puiul...lucruri atat de marunte....conteaza mult, toate acestea se numesc IUBIRE.

Emotia este prezenta si desi el e din nou departe, ma despart de el foarte greu de fiecare data cand stiu ca nu o sa mai fie langa mine, ca n-or sa mai am sarutari si magaieri tandre pentru multa vreme, si totusi...continui sa visez.

Exista ceva ce imi spune sa nu renunt, sa merg mai departe.

E ca un vis din care nu vreau sa ma trezesc.

Simt ca mai e o speranta, speranta moare ultima, cum se spune.

Visele ne sunt aripile sufletului.

 Ele ne pot reda libertatea chiar si in cea mai intunecata lume.

Oricat m-as lupta, nu vreau si nici nu pot  sa renunt la iubire, iubirea pentru el.  

Continui sa visez, sa devin o absurda visatoare, sa il intalnesc, sa il am in vise si in ganduri, pentru ca tot pe el l-as iubi...pur si simplu.

Intrebari
(fragmentul VIII)

          

    L-am intrebat o data cum iubeste el si  mi-a raspuns…ca nu iubeste. Nu il cred, nu vreau sa cred asta, spune ca nu iubeste ca sa se apare intr-un fel de ceea ce simte, de ceea ce s-ar  intampla daca s-ar lasa prada sentimentelor.

Parca  lupta cu propriile temeri, ascunzandu-le in suflet.

 Isi infrunta trecutul, sentimentele, traieste in umbra oamenilor care i-au lasat o oarecare dezamagire in suflet.

Gandeste complicat, simte in cel mai complicat mod totul, traieste intens fiecare clipa.

 Azi simte intr-un fel…maine in alt fel.

Cu cat iubim mai putin si pretindem ca celalalt sa ne iubeasca, cu atat suntem mai putin apti sa fim iubiti , mai putin placuti si ne inchidem tot mai mult in noi, devenim irascibili.

Chiar daca cineva ne abordeaza cu iubire, ne este frica, pentru ca in fiecare iubire exista posibilitatea de respingere, retragere.  

Te gandesti atunci ca nimeni nu te iubeste. Pui la indoiala iubirea celuilalt, o suspectezi, te aperi intr-un fel, nu lasi pe nimeni sa te iubeasca si la randul tau nu iubesti pe nimeni.

Atunci apare acea frica, te simti izolat, singur…simti ca vrei sa fi singur, te adancesti in munca sau in orice iti distrage atentia de la ceea ce iti provoaca frica.

Cert e ca e atent cand face orice lucru, analizeaza mult, nu sti la ce sa te astepti de la el. Ma atrage intr-un mod inexplicabil,  e o enigma vie, pe care in sinea mea, as vrea sa o dezleg.

In lipsa lui, ma agat de amintiri, pentru ca stiu ca nu mi le poate lua nimeni. Stau si ascult piesele noastre, care ne-au unit candva, ma uit la pozele cu noi….fac asta ca sa il simt mai aproape. Il descopar in poze din nou si din nou. Este altul de fiecare datasi  mi se pare nefiresc ca nu il recunosc.

Cand suntem impreuna e intr-un fel…e asa cum imi doresc si il stiu, cel putin asa cred, iar cand pleaca din nou…parca e altul.

Ploaia…era prezenta de fiecare data cand pleca…parca simtea durerea mea si plangea alaturi de mine.

Nu exista secunda in care sa nu ma gandesc la el, la ce face, oare e bine?  

Astept cu nerabdare orice semn de la el in fiecare zi , iar cand trec zilele, saptamanile si nu da nici un semn, simt sufletul atat de trist, fara nici o putere, Il simt un gol!

Cine oare ar putea sa ma inteleaga?

  

Chiar si asa el imi da putere sa merg mai departe, sa continui in lumea asta fara nici in rost.

În braţele lui am descoperit o alta lume, am găsit o altă fata a fericirii, am învăţat să respir un alt aer.

E tare greu sa intelegem rostul vietii, adevaratul ei sens, poate doar cand ne apropiem de sfarsit incepem sa pricepem cum se traieste, si atunci…e prea tarziu poate..

De multe ori adorm plangand, gandindu-ma la el….oare ce face, el  se gandeste la mine?

Imi simte lipsa, simte lipsa noptilor si a diminetilor in care adormeam si ne trezeam unul in bratele celuilalt ?

Imi erau atat de dragi diminetile cand ma puteam bucura de privelistea chipului sau luminat de atata liniste, imi erau dragi diminetile cand clipele treceau incet in timp ce ma lasam invaluita de frumusetea trupului sau gol, de mirosul lui, de amintirile noptii...

“Cine iti spune dimineata, te iubesc, te iubesc”, sau “Cine iti spune la culcare , somn usor eu iti doresc”?

Cu aceste cuvinte ne alintam dimineata si seara….mi-e dor sa aud aceste cuvinte,  atat  de dor.

Vreau sa il am aproape, sa il strang in brate, sa il sarut, sa ne contopim amandoi intr-un sarut pasional, sa ne imbatam cu dragostea ce ne imbratisa toata noaptea iar dimineata, ne trezeam imbratisati si o luam de la capat.

 Il sarut in vis si in gand, pe frunte, pe obraji, pe ochi!

Pe buze nu, fiindca imi e teama sa nu il ard din dragoste.

Nu are cum sa-nteleaga cat de mult inseamna pentru mine, nu poate sa spuna ca nu simte nimic pentru mine…spune ca ii este dor de mine, si totusi a doua zi e altfel , parca nu e el…nu o sa stie niciodata cat de dureros e dorul de el.

 Am crezut ca este al meu dar de multe ori privesc pe drumul meu si imi dau seama ca sunt singura din nou, totul in jur este cenusiu.

Poate in adancul sufletului ma gandesc ca nu are aceleasi sentimente pentru mine si totusi nu renunt, sentimentele mele sunt prea puternice si cred in el, in noi si sper…

Ce v-a mai urma, ce v-a fi mai tarziu?

Inchid ochii sa il simt alaturi si mi-e frica de viata, de viitor, de necunoscut, pentru ca nu e langa mine…

Am cazut de multe ori in abis, incercand sa il caut, sa il regasesc, dar vrea sa fie de negasit uneori.  

Nu mai vad, nu mai aud, il chem…dar degeaba!

Unde e oare?

Uneori ma tem sa mai zambesc, ma tem sa mai cred, ma tem sa mai vad, ma tem sa il mai chem.

Am simtit de fiecare data fluturi in stomac atunci cand il vedeam, cand il simteam aproape, atunci cand atingerea lui imi binecuvanta pielea ce ardea de dorinta.

Doar o clipa, doar o secunda si imi ajungea pentru o vesnicie. Vroiam sa se opreasca timpul in loc, sa fim doar noi.

Fiecare atingere a lui ma facea sa tremur asa cum o floare este alintata de picaturile de roua, fiecare sarut al lui il simteam ca atingerea delicata a unei proaspete flori de primavara, trupurile noastre se uneau, se unduiau asa cum apa inunda gratiosul nisip, soaptele lui suave mi se pareau adieri racoroase ale unei brize…

 Totul era atat de perfect!

Asteptam atat de mult prezenta lui de fiecare data, numaram pasii cand pleca, in acelasi timp imi facea sufletul sa tremure de frica ca nu as insemna nimic pentru el.

As vrea sa il strang in brate , sa tip de fericire si sa nu-mi pese de nimeni, sa pot sa ma exprim fara sa fiu judecata, sa ii spun tot ce simt...dar realitatea ma opreste uneori.

 Am nevoie sa il vad, sa stiu ca este bine, sa stiu ca este fericit, am nevoie de privirea lui care ma omoara cu fiecare clipit.

Mi-e dor de el asa de tare incat nu mai vreau sa spun nimanui ca mi-e dor de el !

As vrea sa ii spun lui, dar stiu ca nu ma aude…

Altora daca le-as spune n-ar intelege dorul meu...

Mi-e dor in fiecare zi sa ii vad chipul cuprins de zambet, si in fiecare noapte sa ii sorb flamanda rasuflarile fierbinti, mi-e dor in fiecare clipa sa ii aud glasul vibrand de voiosie, imi sunt nespus de dragi scanteile de fericire din ochii lui.

Mi-e drag sa ascult povestea sufletului lui in fiecare vorba ce o spune, fiecare gest ce il face imi descanta inima cu tainice vraji stiute doar de el.

    Sunt nopti in care nu inchid ochii si ma gandesc la el….in care vreau sa il ating si sa ramana cu mine.   Nu am ezitat sa alerg pe orice drum care ducea catre el, doar sa stiu ca in final voi fi cu el, indiferent cat de usor sau greu mi-a fost.

Vreau sa stie ca voi fi intotdeuna aici sa il iubesc, voi pretui intotdeuna caldura zambetului si fericirea inimii lui, voi incerca intotdeuna sa gasesc cuvinte sa ii multumesc pentru ca mi-a umplut viata cu vise devenite realitate, clipe frumoase.

Este foarte greu sa astepti momentul in care va fi bine din nou si uneori ai impresia ca nu mai vine, dar eu sunt aici, departe de el, dar mereu aproape cu sufletul, ma pierd in cuvinte si in ceea ce nu se poate numi dragoste, pentru ca este mult mai mult.

Pentru unii poate, dorul e durere cauzata de lipsa cuiva dar pentru mine e o pofta insatiabila si nestavilita de el.

El este special, odata cu el am inceput sa iubesc ceea ce uram candva sau ce nu indrazneam sa accept, si am inceput sa urasc tot ce credeam ca imi face bine si de fapt ma tinea pe loc, m-a desprins de trecut si mi-a dat forta sa merg mai departe, cu toate ca nu este tot timpul langa mine...

 Am nevoie sa am linistea mea, sa ma asculte pana si atunci cand tac, sa ma stranga in brate si sa nu-mi mai dea drumul. Ma simt in siguranta in bratele lui, e atat de bine!

Imi aude glasul, dar oare imi asculta inima? Imi intelege vorbele dar oare imi simte sentimentele? Ma strange in brate dar oare imi cuprinde sufletul?

Spunea o data ca daca ar sti ca nu imi este bine langa el, m-ar lasa sa plec, dar oare lui ii mai este bine langa mine, oare ii fac  rau?

 Nu vreau decat sa fie fericit, asa cum crede el ca poate fi.

As vrea sa simta macar pentru cateva secunde frica mea … frica pe care o simt cand ma izoleaza.

 Ma gandesc intruna ce as mai putea face… dar el nu vrea sa vorbeasca despre nimic. Si asta ma doare pentru ca de fiecare data cand eu ma deschid, in final ma inlatura. Eu imi doresc  sa se deschida, doar ca sa am grija de el.

De ce oamenii nu inteleg ce e iubirea,  de ce nu vor sa afle?

De fapt, le e frica.... le e frica de ce va urma de ce s-ar intampla daca si-ar sti viitorul. Ar mai fi atunci totul asa de frumos?

Am mai incerca sa cerem cuiva parerea daca o stim deja? Am mai saruta pe cineva daca am sti ca acea persoana nu tine la noi? Am mai face acest lucru?

Toata viata mea e o declaratie de dragoste pentru el, e ca o floare rasarita sub lumina ochilor lui iar cand isi indeparteza privirea de la ea, se inchide in asteptarea sarutarilor lui, a fiecarui cuvant dulce, fiecare atingere tandra, toate astea o trezesc de fiecare data din adormire.

Ma indragostesc de el in fiecare zi tot mai mult, ma regasesc de fiecare data in gesturile si vorbele lui, mi-a oferit atatea clipe fermecate, atatea comori nepretuite din-nauntrul lui…

As sacrifica orice pentru  dragostea lui caci nimic nu m-ar chinui mai mult decat lipsa ei…

El e cel mai frumos lucru din universul meu, cel mai profund gand din mintea mea, cea mai fierbinte bucatica din inima mea, cel mai maret vis al sufletului meu, pentru ochii si inima mea nu poate exista nimic mai frumos decat el.

De atatea ori mi-a adus liniste si pace in inima tulburata de furtuni, ochii lui mi-au luminat sufletul, de atatea ori s-a asternut peste mine si mi s-a topit in inima ca un fulg de nea.

 Am  timp sa regret ce am gresit si sa gresesc din nou, am timp sa corectez ce am scris si sa regret ce  nu am scris, am timp sa invinovatesc destinul si amanuntele, am timp sa sfaram visele si sa le reinventez?

Nu e timp insa, doar pentru putina tandrete!Cand sa facem si asta atunci nu mai suntem.

Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie , altora s-ar putea sa nu le pese, am invatat ca dureaza ani sa castigi increderea si ca in cateva secunde sa o pierzi, ca nu conteaza ce ai in viata, ci pe cine ai.

Cum sa suport distanta cand ii simt mangaierea pe trup? Imi place cand imi spune ca ii este dor de mine, imi place cand il aud, cand imi spune ca imi simte lipsa mult.

Traiesc prin el…daca ma trezesc dimineata o fac pentru el, daca respir o fac pentru el, daca plang, plang pentru el si nimic si nimeni nu va putea vreodata sa-mi schimbe sentimentele, pentru ca sunt prea pure, prea sincere si prea intense…toate pentru el, pentru ca e prea frumos ce se intampla si nu vreau sa las nimic uitarii.Ma lupt cu asta…

Mi-a aratat ca cerul poate fi mereu senin, ca florile nu se vor ofili niciodata, mi-a aratat ca orice loc intunecat poate fi luminat cu raze de iubire, de pasiune, de speranta, bucuria fiecarui moment, placerea diminetilor senine, speranta unei farame de iubire.

Ma gandesc la el in fiecare clipa. Il  doresc asa cum doreste un insetat un strop de apa, mi-e dor de el asa cum ii este dor omului de libertate..

Tot ce stiu e ca visez, ca sper ca intr-o buna zi sa vina din nou la mine si sa il strang atat de tare in brate incat sa devina jumatate din mine.

 E greu sa merg pe strada, sa vad indragostiti, tinandu-se de mana, sarutandu-se, declarandu-si iubirea.Nu pot decat sa ii privesc si sa ma gandesc cum faceam noi, cum mergeam si noi de mana, cum ne sarutam, ne mangaiam, fara sa ne pese de nimeni si nimic….

Am ajuns sa stau mai mult retrasa  de cei care imi sunt aproape, nu mai suport prezenta nimanui, nu vreau sa vad si sa aud pe nimeni….ma oboseste. Am lasat disperarea sa ma cuprinda si sa ma roada. Simt in sufletul meu o durere care a patruns incetul cu incetul in timp ce gandul imi e departe, alaturi de el iar lacrimile calde care imi ating buzele imi aduc aminte de sarutul lui si imi amintesc tot ceea ce se refera la el, felul in care umbla , ochii lui , felul in care ma privea.

Pentru mine orice gest, orice cuvant care il rostea, ma tineau numai cu zambetul pe buze, iar prezenta lui ma facea sa uit de orice tristete, eram numai un zambet alaturi de el.

     

Stiam ca nu voi petrece zi de zi alaturi de el insa in timp ce era departe, gandul  la el ma facea sa-l simt alaturi de mine in orice clipa. Cand lipsea mai mult timp simteam cum teama imi cuprindea tot corpul temandu-ma ca s-a indepartat prea mult si nu se va mai “intoarce” la mine.

Se obisnuise sa nu mai dea nici un semn in  timp ce era plecat si asta ma facea sa-mi fie teama, dar cand ma revedeam iar in bratele lui simteam ca este numai pentru mine iar teama ca ma va lasa disparea.

In sufletul meu simteam caldura care cuprindea tot corpul si tot ce simteam era o bucurie imensa ca pot sa il imbratisez din nou, sa il sarut, sa ma bucur de prezenta lui.

De multe ori in prezenta lui simteam cum ochii  incepeau  sa-mi lacrimeze si incercam sa ma feresc si sa ma gandesc doar ca el va face parte mereu din fiecare clipa din viata mea.

Pentru iubirea lui as ingheta soarele , pentru sarutul lui as topii ghetarii si as seca marile , pentru amintirile noastre as transforma clipa in eternitate, pentru cuvintele pe care nu am avut curaj sa le rostesc as face ca timpul sa fie reversibil.

Acum afara s-a asternut ploaia.Primul gand ma duce la momentul cand am fost impreuna pentru prima oara, …atata daruire, pasiune, ne potriveam, parca am fi fost impreuna de o viata. 

     

Nu e genul care sa iti spuna in fiecare zi “Te iubesc” , are el momente in care o face si atunci indirect.

Imi amintesc cum stateam imbratisati, era atata liniste in jurul nostru…atipisem in bratele lui pret de cateva secunde…m-a strigat incet, spunand: “Ma indragostesc de tine tot mai mult”!

Nu va  sti cat de mult am asteptat sa imi spuna asta.

A fost frumos de fiecare data cand ne intalneam si nu vroiam sa vina clipa cand v-a trebui sa plece, fiindca in sufletul meu stiam ca din nou o sa se astearna linistea peste noi, ca nu o sa mai dea nici un semn…si din nou o sa stau sa ma gandesc oare ce nu a fost bine, oare ce am gresit?

 As vrea sa sune, nu conteaza ora, fiindca eu sunt aici, intre cei patru pereti ai camerei mele, e important cel putin, sa ii spun ca lipsa lui ma doare si ca el nu stie cat de tare!

Nu m-a invatat cum e fara el,  ce ii spun inimii mele?

Imi amintesc mereu cat de mult il iubesc…simturile mele sunt scăpate de sub control, e prea dureros sa nu fiu langa el si tot mai greu ma despart de el de fiecare data cand ne intalnim, dar nu conteaza fiindca continui sa sper, sa visez din nou la momentul in care ne vom revedea si pana atunci visez la momentele noastre.

Pana cand clipa aceea va sosi din nou, il pastrez in inima mea.

    https://www.youtube.com/watch?v=8QVMFSEdM5Y